Bogăţiile naturale ale Daciei Romane. Centrele aurifere

Solul şi subsolul provinciei Dacia deţineau importante resurse naturale dintre care cele mai cunoscute au fost aurul, argintul, arama, fierul, apoi salinele, pădurile şi nu în ultimul rând carierele de piatră (marmură, travertin, calcar, gresie) fiecare în parte şi toate la un loc fiind cunoscute autorităţilor Romei caesarilor cu mult timp înaintea cuceririi şi anexării acestor teritorii de la nordul Dunării la lumea romană.

Dintre toate aceste resurse, aurul – aurum Daciae, ca şi anterior aurum Hispanum a atras aici o mulţime de colonişti de origine illiro – dalmată şi nu numai, cu misiunea expresă de a căuta, exploata şi pune în valoare această avuţie.

Imediat după organizarea Daciei, separat de administraţia oficială (cu sediul în capitala provincie, dar şi la Apulum, n.n) a luat fiinţă o administraţie economică, auriferă, pusă sub conducerea unor procuratores aurariarum  al cărui sediu a fost viitorul centru urban  Ampelum (Zlatna actuală) al cărui toponim derivă de la hidronimul AMPEIUM (râul Ampoi din apropiere), unde existau mai multe  centre de exploatare şi prelucrare aurifere şi argentifere. Situat în regiunea sud – vestică a actualei Transilvania centrul administraţiei de care vorbim se găsea în mijlocul unei bogate regiuni cu mineralizaţii şi nisipuri aluvionare, aşa numitul „cadrilater aurifer” din zona Munţilor Metaliferi şi a ramificaţiilor acestora în împrejurimile Zlatnei (în punctele de exploatare – reţele de galerii săpate în stâncă naturală de pe  dealurile Breaza, Jibold, pe înălţimea Corabia în punctul Boteş ş.a). Urme ale exploatărilor au apărut şi pe raza Comunei Almaşu Mare (nu departe de Zlatna), în masivul Runcu (galerii) ori pe dealurile Baba şi Negrii.

Fără să intrăm în amănunte, pentru a oferii o imagine a arealului aurifer, trebuie amintite şi punctele de exploatare din judeţul Hunedoara: Băiţa, Săcărâmb punctele Ceteraş Trestia  pe valea Fizeşului, apoi cele de pe Crişul Alb: Baia de Criş – Ţebea, Ruda – Brad, în fine pe Valea Arieşului (jud. Alba) la Baia de Arieş-Sălciua – Lunca –Arieşului – Vidolm unde ” metalul galben” se exploata fie din nisipurile  aluvionare, fie din galerii. Romanii, prin minerii de  obârşie illiră aduşi aici oficial imediat după anul 106 d. Chr, au implementat în zona auriferă o tehnică superioară de minerit, constând ca şi în Hispania (altă provincie bogată în aur, n.n) , după informaţiile lui  Plinius cel Bătrân (Istoria naturală) din mai multe  metode de exploatare: agogae  (şanţuri artificiale pentru exploatarea metalului preţios, arrugia (exploatare a depozitelor aluvionare prin utilizarea forţei hidraulice) şi RUINA MONTIVM (abataje şi galerii în roca dură spartă cu „foc şi oţet”).

Ca şi în cazul altor provincii deţinătoare de metale preţioase (Hispania, Gallia, Britannia, Illyria, Moesia, Grecia, ş.a) şi în Dacia aceste resurse au intrat încă din vremea cuceritorului teritoriilor de la nordul Dunării în aşa numitul Patrimonium Caesaris, adică al împăraţilor ai căror reprezentanţi – procuratores aurariarum, apar în dese rânduri în textele inscripţiilor ce acoperă , din punct de vedere cronologic,  întreaga durată a prezenţei romane în spaţiul de la nordul Dunării.

Cea mai timpurie mărturie epigrafică despre un procurator al aurului datează din vremea domniei lui M.Ulpius Traianus; este M.Ulpius Hermias decedat în timpul mandatului său şi apare, la Ampelum, pe un altar sepulcral .ridicat de soţia şi libertul Diogenes.

Lista acestor funcţionari continuă până în timpul dinastiei împăraţilor Severi (193-235), perioada de reviriment, resimţită din plin pe plan economic, urbanistic şi militar de Dacia. Interesant de remarcat este faptul că împăratul Septimus Severus şi eventual fiul acestuia Caracalla au ridicat aşezarea – de la Ampelum în prima treaptă a ierarhiei  oraşelor romane, la rangul de Municipium pomenit  într-o inscripţie pusă de  ordo decurionum  adică de Consiliul de conducere a localităţii miniere, aurifere.

Pentru buna desfăşurare a activităţii, procuratorii aveau în subordine un numeros aparat funcţionaresc - familia Caesaris – cu atribuţii dintre cele mai diverse: Subprocurator aurariarum  tabularius aurariarum Daciarum (arhivari, secretari), dispensatores (casieri, contabili).

Un text din vremea împăratului Lucius Verus (161-169) pomeneşte de un grup de liberti et familia et leguli aurariarum,  adică liberţi şi arendaşi ai minelor de aur. Legulii reprezentau intermediarii între administraţia aurului şi minerii colonizaţi în zonă

O problemă în directă legătură cu aurul antic din Munţii Apuseni este aceea a prezenţei militare în cea mai supravegheată regiune a provinciei.

Fără să intrăm, aici şi acum, în detalii, analizând staţionarea elementelor militare afectate apărării regiunii Apusenilor cunoaştem două unităţi: NUMERUS MAURORUM HISP (anorum) cu antecedente în cavaleria maură condusă de Lusius Quietus în timpul primei campanii de cucerire a regatului dac) şi fracţiuni (detaşamente) dislocate de la Apulum din legiunea XIII Gemina la Apulum: ofiţeri şi soldaţi, la care se adaugă materiale de construcţii (cărămizi, ţigle) cu însemnele abreviate ale unităţii de la Apulum (LEG XIII G, GE sau GEM).

De-a lungul timpului, de pe teritoriul  anticului Ampelum au apărut,  de cele mai multe ori accidental, numeroase materiale epigrafice, constând 95 inscripţii de toate categoriile  şi alte numeroase monumente de artă provincială, executate din calcar, dintre care se detaşează unele de natură votivă (dedicate unor divinităţi din panteonul religiei greco-romane) şi altele de natură funerară (cu texte către zeii Mani mai ales). Aceste artefacte, provin în marea lor majoritate din necropolele municipiului Ampelum, din păcate mai multe bănuite decât cercetate (singura dovadă a unei sigure necropole constă dintr-un sarcofag din cărămidă, având, alături de câteva oase umane un vas din bronz cu  buza trilobată pe care l-am găsit într-o grădină de pe str. T. Vladimirescu, vis-a-vis de fosta uzină metalurgică din Zlatna).

Până la ora actuală singurele săpături  arheologice la Zlatna au fost  întreprinse în anul 1984, în partea de sud – est a localităţii, unde urmau să fie construite noi secţii uzinale.

Într-o zonă situată între râul Ampoi şi DN Alba Iulia -  Câmpeni au fost descoperite mai multe clădiri – locuinţe – romane cu zidăria în opus incertum  (inventarul constă în  în primul rând din vase ceramice comune în repertoriul Daciei romane) şi un grup de 4-5 cuptoare pentru ars vase (ulcioare, opaiţe, statuete votive ce făceau parte dintr-o oficină particulară a cărui meşter artizan - G.IULIUS PROCULUS îşi ştampila produsele, solicitate, desigur, de cei care alcătuiau populaţia municipiului.

ALBURNUS MAIOR (ROŞIA MONTANĂ)

Cel mai cunoscut centru aurifer din provincia Dacia a fost Alburnus Maior, actuala Roşia Montană situată la 81 Km nord - vest de Alba Iulia. Roşia Montană a fost renumită prin bogatele sale zăcăminte aurifere exploatate încă din antichitate, După care se pare, primii care au exploatat aurul, iniţial din nisipurile aluvionare (ale văii Roşiei şi ale Arieşului) au fost comunităţile umane ale epocii bronzului şi apoi dacii. În antichitatea clasică aşezarea este cunoscută sub toponimul ALBURNUS MAIOR, ce pare un indice, prin rădăcina „alb” un nume de origine dacică,  care după terminaţie, "este în întregime articulat latineşte" conform lui I. I. Russu.

În urma cuceririi Daciei şi aici a luat fiinţă un mare centru de minerit aurifer, cu o populaţie eterogenă, alcătuită, aşa cum am mai spus-o, din colonişti între cei mai numeroşi (semnalaţi epigrafic, n.n) au fost cu  de obârşie illiră aduşi special ca specialişti în căutarea şi exploatarea aurului. Acestora li s-au adăugat şi ale nationes (italici, greco-orientali şi mai nou şi traci, n.n), care au conferit centrului un loc aparte între localităţile cunoscute prin bogăţia şi varietatea metalelor.

Dacă ar fi să privim pe o hartă arheologică a Roşiei Montane, vom observa că pe întreg arealul acesteia există numeroase puncte de interes pentru arheologia montanistică, cu urme de activitate în secolele II-III (activitate ce a continuat în evul mediu de când datează .toponimul ROTBACH- VERESPATAK şi apoi în epoca modernă – până în zilele noastre).

O activitate susţinută de căutare a „metalului galben” s-a desfăşurat pe masivele numite din epoca evului de mijloc Cârnic, Cetate Găuri Carpeni, Orlea, Ţarina, apoi Piciorag, Văidoaia Piatra Corbului şi multe altele.

Localitatea antică a  intrat  în atenţia lumii ştiinţifice printr-o descoperire de excepţie. Este vorba de apariţie, între anii 1786- -1865 în câteva din galeriile antice (Cârnic, Orlea, Cătălina – Monuleşti, etc) a unui lot de 25 tăbliţe cerate, (atâtea câte au ajuns până la noi n.n) încadrate cronologic  între anii 131-167 şi considerate  acte de importanţă primordială pentru cunoaşterea activităţii şi habitatului cotidian ale celor ce .munceau  pentru scoaterea la suprafaţă a râvnitului „ metal galben”. Conţinutul acestor triptice (considerate, fără exagerare, primele acte juridice din ţara noastră), redactate în limba latină (doar una în limba greacă, n.n.) cuprinde felurite contracte de împrumut, de vânzare – cumpărare, de închiriere a forţei de muncă între arendaşi şi simpli minieri (neştiutori de carte), textele de înfiinţare ale unor asociaţii cămătăreşti sau de întrajutorare, liste de preţuri ale locuinţelor şi alimentelor, etc. Încă de la descoperire tăbliţele au fost duse la Berlin, Budapesta, Blaj, Cluj şi Bucureşti unde se găsesc şi acum. .

La informaţii despre minerit şi minerii aurari, tripticele transilvane transmit, în acelaşi, timp, informaţii de geografie şi topografie antică, despre locurile unde au fost încheiate, redactate şi autentificate; ALBURNUS MAIOR, CARTUM, IMMENOSUM MAIUS şi un VICUS PIRUSTARUM, toate plasate pe  teritoriul  centrului minier şi două în canabele Legiunii XIII Gemina de la Apulum.

Alte localităţi: CAVIERETIUM, SCLAIATAE, NOCRUTE, GELDONE erau din IIlyria, adică din provincia de unde proveneau majoritatea minerilor colonizaţi oficial aici. Tot datorită hazardului au apărut, la sfârşitul secolului XVIII şi ulterior, până la efectuarea primei săpături arheologice preventive (1982-1983) într-un spaţiu sacru din punctul Brădoaia din vecinătatea galeriilor Cetate şi Găuri, un număr de peste 62 monumente epigrafice (IDR III/2, P.374- 422), din categoria inscripţiilor votive şi funerare, ce ilustrau la o lectură atentă şi existenţa unor comunităţi religioase, a unor temple şi alte edificii cultice, a unor necropole , în fine a unor nuclee de habitat, toate plasate, construite şi reconstituite (refăcute) în acele KASTELLA sau VICII semnalate fie în textele tăbliţelor cerate sau în câmpul inscripţiilor litice. La o sumară trecere în  revistă a acestor  antroponime reiese ca majoritatea populaţiei era de origine illyro – dalmatină provenind seminţia PIRUSTAE din DARDANIA, BARIDUM (Dalmaţia), SARDEATES din AEQVUM , MANIATES ori ANSI (um,s).

Toţi erau angrenaţi în minerit în galeriile de obicei în formă trapezoidală, adevărate labirinturi de unde cu unelte din fier, mojare, opaiţe, scări din lemn  şi alte ustensile, unele găsite în galerii, roca auriferă era scoasă la lumina zilei.  Toţi au venit de acasă cu organizarea şi conducători proprii (princeps, principis), cu modul de viaţă şi cutumele reflectate în religie şi mai ales în ritul şi ritualul funerar cunoscut din necropolele de la Alburnus Maior. Alături de  illiri, centrul minier mai era populat de coloniştii italici, greco-orientali, traci şi  micro-asiatici. Compoziţia etnică variată, originea populaţiei, a minerilor şi familiilor lor,  activitatea cotidiană legată de aur (de la prospectare – scoatere la suprafaţă şi prelucrare finită l-au făcut pe V.Pârvan întemeietorul, arheologiei moderne româneşti să lanseze încă din 1926 celebra expresie „Alburnus Maior, oraş californian de civilizaţie internaţională”.

În anul 2000 Ministerul Culturii din Bucureşti a lansat un proiect naţional de cercetare interdisciplinară intitulat ALBURNUS MAIOR  cu fonduri puse la dispoziţie de firma Roşia Montană Gold Corporation. Un colectiv de peste 80 arheologi de la institutele de arheologie în domeniu şi de la muzeele naţionale ale României (Alba Iulia, Bucureşti, Cluj – Napoca, Deva, ş.a) la care s-au adăugat specialişti în arheologie montanistică din Franţa, Spania şi Germania, a căror misiune era aceea de a carta şi cerceta galeriile romane de la Orlea – Păru Carpeni, Corna, Cătălina – Monuleşti, Piatra Corbului, au început în anul 2001 (cercetările au continuat până în 2006 şi sperăm, ca după o întrerupere temporară acestea  să continue în viitor) un mare şantier arheologic sistematic menit să salveze şi să valorifice, pentru prima oară în arheologia naţională un sit de excepţie. Trebuie să spunem că alături de arheologie, proiectul despre care vorbim a avut în vedere şi alte domenii ştiinţifice legate de istoria orală  şi de zona etnofolclorică a acestui spaţiu din Munţii Apuseni.

Totul a debutat printr-o acţiune de prognoză arheologică întreprinsă în anul  2000  de o echipă de specialişti de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Potenţialul arheologic a fost verificat printr-o atentă periegheză documentară care a urmărit toate punctele de unde până în anul 2000 conform informaţiilor din  bibliografia maghiară, germană şi română, la care s-au adăugat descoperiri de monumente amplasate în  substrucţiile moderne, în cimitirele localităţii sau în alte locuri unde felurite lucrări de construcţii sau lucrări agricole au scos la lumină vestigii romane.

Urme  ale activităţii miniere de suprafaţă (sub cerul liber) sau în subteran mai sunt vizibile pe masivul Cârnic în punctele Glam, Ranta, Ohaba – Sf. Simion (în zona de est şi sud a Cârnicului), în masivul Cetate cu galeriile sale (Aurora, Iuliane, Trandafir, Găuri, apoi Hăbod - Brădoaia (unde s-a descoperit în 1982/83 un templu – lucus – cu 25 monumente epigrafice votive, n.n), Valea Nanului (cu semnalări epigrafice), Carpeni (inscripţii, monumente funerare şi edificii publice romane), amintitele galerii Sf. Cruce şi Păru Carpeni (lucrări miniere, scări din lemn, instalaţii pentru utilizarea apei, opaiţe şi şaitroace) din masivul Orlea, Ţarina, lângă cimitirul romano – catolic Kapolna şi puţului lui Martin (urme de habitat antic), apoi masivele Piciorag, Igre,  Văidoaia cu galeriile Sf,Iosif – Lety, Laurenţiu şi  Cătălina – Monuleşti de unde au apărut 11 din lotul de tăbliţe cerate, şi nu în ultimul rând Tăul Secuilor şi Cornii cu dovezi ale unor necropole antice.

În mai bine de 15 puncte sondajele noastre din anul 2000 au confirmat pe teren descoperirile fortuite; au apărut, tot atunci, urme de habitat în punctele Hop – Brădoaia – Carpeni (Bisericuţa) – Ţarina (Kapolna) şi loturile agricole ale unor localnici roşieni.

De la aceste rezultate ale prognozei noastre au debutat în luna mai 2001 cercetările sistematice care s-au prelungit până în anul 2006. Parte din rezultatele lor preliminare le vom prezenta succint mai jos.

Alburnus Maior, ca de altfel şi alte aşezări ale minerilor illiri prezenţi în zona auriferă a Munţilor Apuseni a fost mai degrabă un târg (pagus, spre deosebire de municipiile şi coloniile provinciei) care nu aparţineau de administraţia centrală a provinciei ci direct  de administraţia auriferă al cărui sediu fusese, cum am arătat, la Ampelum. Habitatul local a putut fi reconstituit numai în urma cercetărilor din cadrul proiectului Alburnus Maior  care au pus în evidenţă edificii izolate sau grupuri de clădiri situate nu departe de punctele de exploatare. Într-o primă etapă asemenea locuinţe, de formă rectangulară, au fost construite din pământ şi lemn, ulterior ele fiind înlocuite cu edificii din piatră nefasonată, prinse cu lut. Câteva din clădirile puse în evidenţă, spre exemplificare la Găuri, Hop – Botar, Hăbad, Tăul Ţapului, Carpeni au fost prevăzute cu vetre de foc, cu instalaţii sanitare şi dispuneau de un inventar din care nu lipseau artefacte din fier de întrebuinţare curentă, apoi mici piese de îmbrăcăminte (fibule, catarame) şi desigur ceramică întreagă sau fragmentară ce cuprinde tipuri şi  forme ale olăriei romane provinciale. În general aspectul acestor edificii era modest. Multe din casele alburnense fuseseră înălţate în apropierea unor drumuri pietruite prevăzute, în câteva cazuri, în canale de scurgere a apelor menajere, ceea ce pare să sugereze un început de urbanizare. Gruparea uneia sau alteia dintre edificii confirmă pe teren existenţa acelor vicii (Vicus Pirustarum ori Kastella Baridustarum sau Ansis) semnalate epigrafic.

Două edificii (ce vor fi conservate restaurate în cadrul unui ambiţios program de restaurare, susţinut financiar de RMGC) sunt dezvelite pe dealul Carpeni (punctele Tomuş şi Bisericuţa).

Ele au  planimetria dreptunghiulară, cu ziduri nefasonate – opus incertum  - erau prevăzute cu 3-4  camere încălzite cu sistemul hypocaustum  din care in situ au fost depistate şiruri de stâlpi – piloni din cărămizi pătrate; locul de încălzire – prefurnium a fost identificat într-un colţ al uneia dintre încăperi.

Inscripţiile cu caracter votiv, mai vechi sau cele apărute în anii  2001-2006 confirmă religia minerilor aurari, în a căror panteon se găseau divinităţile greco – romane în frunte cu Jupiter (Optimus Maximus), Apollo, Diana, Ianus, Liber Pater, Silvanus, sau altele ce apar în premieră, doar aici (Neptunus, Aerecura, Melantonius întâlnite în templul – lucus – crâng sacru identificat în punctul  Brâdoaia).

Alte edificii de cult au fost dezvelite în spaţiul dintre Hăbad şi Văile Găuri şi Nanului, în punctele convenţional numite Szekely şi Drumus. Primul avea forma dreptunghiulară, planul său fiind compus dintr-o curte, cubicula  şi cellae (?(, În vreme ce al doilea, pe plan trapezoidal, se compune dintr-o curte mărginită de un portic (pe trei laturi), urmau apoi trei camere, interpretate ca fiind un  aedes şi două cubicula. Alte edificii cultuale au fost investigate în Hop - Găuri - templu dedicat zeului Ianus (inscripţia ce îl pomeneşte pe zeu, este completată de o imagine a divinităţii „cu două feţe”) sau pe valea Nanului (Punct Dalea) într-un spaţiu rectangular, delimitat de ziduri în opus incertum , un portic, cu mai multe încăperi şi o curte.

Mai multe inscripţii din piatră au fost dedicate unora din cei 12 zei şi zeiţe – dii maiores – ale religiei greco – romane.

Ca şi la Apulum şi Ampelum s-au găsit şi în central minier de  care ne ocupăm numeroase monumente funerare (lei, sfincşi, medalioane lucrate aparte, stele funebre şi nu în ultimul timp rând capace din piatră provenite de la sarcofage) ce indicau, indirect, prezenţa necropolelor locale.

Confirmarea arheologică a venit odată cu  săpăturile din anii 2000-2006, care au pus în evidenţă, în zone cum sunt Hop–Găuri, Tăul Cornii, Tăul Secuilor, Ţarina, Piciorog ş.a. peste 1400 de morminte de incineraţie, în care alături de ritul de înmormântare (arderea pe loc sau într-un punct special – ustrinum – unde se înălţa rugul funerar, n.n) se observă acelaşi ritual al arderii gropii, al depunerii unor obiecte ce aparţineau decedatului – fibule, catarame, oglinzi din bronz, opaiţe şi numeroase vase: ulcioare, afumători, fructiere cu picior scurt, sticlărie – pentru păstrarea unor cosmeticale  sau uleiuri – parfumuri. Aparţinând , în majoritate minerilor illiri şi familiilor acestora, necropolele, ca şi locuinţele şi edificiile de cult fuseseră ridicate nu departe de locurile din subteran sau de suprafaţă în care se exploata şi prelucra roca auriferă. O notă de inedit este dată de mormântul circular descoperit în necropola de la Hop – Găuri, monument excepţional ce urmează a fi restaurat (seria monografică Alburnus Maior , I-II-III, editată cu începere din anul 2003-2010).

Viaţa aurarilor din Dacia nu se deosebea prea mult de cea a omologilor lor din alte părţi ale lumii romane. La fel nici modul de organizare, tehnica minieră cu etapele ei obişnuite de la găsirea minereului şi până la transformarea lui în aur, aspectele legate de perioadele de travaliu, de viaţa religioasă ori grija faţă de morţi. Totul demonstrează că minele de aur din Dacia (s-a estimat că cantitatea de aur de la  Alburnus Maior ar fi fost de peste 500kg/aur/an, n.n) reprezentau din toate punctele de vedere, o zonă supravegheată de detaşamente din Legiunea XIII Gemina atestate de câteva cărămizi cu ştampila LEG XIII G şi LEG XIII GE şi de asemenea de un număr de 4 inscripţii votive dedicate lui Jupiter Optimus Maximus venite din partea unor subofiţeri beneficiari consularis: Q.Marius Proculus, C. Calpurnius Priscianus (două inscripţii) şi  C. Iucundius Verus, pe care noi îi vedem a fi fost reprezentanţii unităţii de la Apulum, detaşaţi aici într-o statio    sau alt punct de pază militară.

Activitatea minieră începută îndată  după anul 106 d. Chr s-a desfăşurat,  cu suişuri şi coborâşuri  până în momentul părăsirii provinciei, ordonată de împăratul Aurelian (270-275).

Un monument de recul în căutarea şi valorificarea aurului s-a înregistrat în timpul conflictelor dintre  imperiu şi seminţia marcomanilor care au afectat capitala provinciei, apoi centrele urbane Apulum şi Ampelum, ajungând până în regiunea zăcămintelor (să nu uităm că cea mai  târzie tăbliţă cerată datează din anul 167 d. Chr şi că, poate toate au fost puse la adăpost cu acest prilej, n.n).

După îndepărtarea stării  tensionate exploatările şi-au reluat activitatea până undeva spre mijlocul veacului IIId. Chr.

Aurul provinciei – aurum Daciae – ca Patrimonium Caesaris, lua drumul Romei (prin Apulum eventual, de unde şi toponimul Coloniei Aurelia Khrysopolis, n.n) unde era prelucrat pentru felurite bijuterii şi pentru monede menite, în anumite momente, să redreseze economia şi finanţele unui Imperiu Universal. Încheierea prezenţei romane la nordul Dunării coincide cu sfârşitul unei etape de referinţă pentru aurul transilvănean. Timpurile care vor urma vor aduce cu sine noi comunităţi umane  şi noi tehnici şi metode de exploatare a aurului. Era vremea unui nou ev istoric, în care  ca şi în antichitate, aurul şi tot  ce era legat de el va continua să deţină un important rol economic şi să impună regiunile cu aur de la noi printre zonele cele mai râvnite. 

Vasile Moga