Epoca timpurie a Fierului (cca. 800-450/400 î. Chr.)

Sistemele de periodizare elaborate de arheologii români în ultimele decenii pentru Transilvania, ca de altfel şi pentru restul ţării, nu au reuşit să ajungă la un numitor comun în ceea ce priveşte începutul epocii fierului. Chiar dacă utilizarea unor obiecte din fier este atestată anterior începutului mileniului I î. Chr., acesta este un fenomen sporadic, care nu determină transformări semnificative în viaţa comunităţilor din spaţiul carpatic.

Metalurgia bronzului continuă să domine sfera vieţii economice şi în primele două secole ale mileniului I î. Chr., atât uneltele cât şi armele descoperite în aşezări sau depozite rituale continuând tipurile binecunoscute din perioada bronzului târziu. Doar după anul 900 î. Chr. obiectele de fier pătrund în viaţa cotidiană a comunităţilor din Transilvania, înlocuindu-le pe cele din bronz, situaţie confirmată şi prin descoperirile din marea aşezare fortificată de la Teleac, unde primele cuţite de fier încep să fie utilizate din nivelul II de locuire, în vreme ce topoarele plate cu aripioare sau cele masive, cu două tăişuri, sunt prezente doar în nivelul III, databil cu precumpănire în secolul VIII î. Chr.

Prin urmare acesta poate fi considerat debutul real al epocii fierului pentru spaţiul transilvănean, în care este inclus şi judeţul Alba. Faptul se reflectă inclusiv în componenţa depunerilor rituale din perioada Hallstatt C, cărora le aparţin cele două depozite descoperite în apropierea localităţii Vinţu de Jos, acestea conţinând arme şi piese de harnaşament din fier (securi de tip celt şi cu aripioare, pumnale, zăbale torsionate), asociate cu obiecte de podoabă din bronz (colane, brăţări plurispiralice, fibule în formă de ochelari).

Răspândirea acestui tip de depozite în interiorul arcului carpatic a fost legată de unii cercetători români cu expansiunea culturii Basarabi, care aduce cu sine şi o nouă modă ceramică, respectiv ceramica decorată prin imprimare, caracteristică mai ales zonei Dunării de Jos. Pătrunderea comunităţilor Basarabi dinspre Banat de-a lungul văii Mureşului, dar şi prin Ţara Hategului, este fenomenul care determină abandonarea majorităţii fortificaţiilor din arealul transilvănean şi dispariţia treptată a manifestărilor Gáva târzii. Una dintre cele mai timpurii aşezări de tip Basarabi de pe valea Mureşului mijlociu este cea de la Tărtăria, în cuprinsul căreia a fost descoperit recent şi un nou depozit de tip Bâlvăneşti-Vinţu de Jos. Prin urmare sfârşitul culturii Gáva în centrul şi sud-vestul Transilvaniei nu se explică prin pătrunderea violentă a grupului scitic, aşa cum s-a susţinut multă vreme, ci printr-un fenomen de aculturaţie, datorat contactului cu orizontul Basarabi. Fenomenul se reflectă cu claritate şi în descoperirile făcute în arealul aşezării de la Teleac, complexe cu ceramică Basarabi marcând un orizont de locuire caracteristic secolului VIII, care succede locuirii de tip Gáva.

Aşezările aparţinând culturii Basarabi sunt numeroase pe teritoriul judeţului Alba, ele preferând formele de relief joase de pe valea Mureşului şi afluenţilor săi şi evitând zona montană. Vestigii Basarabi au fost descoperite în trei puncte de pe raza municipiului Alba Iulia, la Recea, Lumea Nouă şi Miceşti-Cigaşe, lor adăugându-li-se siturile de la Aiud-Cetăţuie, Sebeş-Podul Pripocului, Lancrăm-Glod, Vinţu de Jos-Deasupra Satului, Răhău-Dealul Şipotelor sau Ghirbom, pentru a nu le enumera decât pe cele care au fost investigate şi prin săpături arheologice.

Ele ilustrează toate etapele din evoluţia de aproape 200 de ani a culturii (sec. VIII-VII î. Chr.), cele mai târzii descoperiri fiind probabil mormintele de incineraţie de la Alba Iulia-Pâclişa, care datează din a doua jumătate a sec. VII î. Chr. Acesta este de altfel şi palierul cronologic la care grupuri răsăritene de factură scito-iraniană îşi fac resimţită prezenţa în zona Transilvaniei centrale, existând probabil o serie de ciocniri cu comunităţile Basarabi târzii, care cedează în faţa presiunii arcaşilor din stepă. Caracteristicile vârfuri de săgeţi cu trei muchii şi spin din bronz, descoperite în tot mai multe aşezări Basarabi târzii, sunt o reflectare directă a acestor evenimente.

Majoritatea specialiştilor atribuie cimitirele de inhumaţie din Transilvania secolelor VI-V î. Chr. (numite uneori şi grupul Ciumbrud) sciţilor “agathyrses”, localizaţi de Herodot în zona râului Maris (desigur Mureşul actual), pe baza informaţiilor preluate de la Hecateus, care scrie spre finele secolului VI î. Chr. Originea grupului scitic din bazinul Mureşului a fost plasată de unii arheologi în stepele nord-pontice, dar există şi teoria deplasării lor din zona nord-caucaziană. Mormintele periodei scitice se disting prin utilizarea generalizată a inhumaţiei, corpurile fiind întinse pe spate şi însoţite de ofrande de carne, vase din lut şi arme, în special pumnale akinakes de tip răsăritean, vârfuri de săgeţi din bronz şi os, vârfuri de lance şi topoare de luptă din fier.

Nu lipsesc nici podoabele, sub forma brăţărilor sau fibulelor din bronz, la Blaj fiind descoperite şi aplici din aur, ceea ce confirmă relatarea lui Herodot privind apetenţa agatârşilor pentru lux şi podoabele din aur.

Ornamentica scitică este cunoscută prin predilecţia sa pentru motivele animaliere, ea fiind ilustrată pe teritoriul judeţului Alba prin fibula de bronz descoperită la Ţelna, pe care apare reprezentatarea unei feline. Elita militară de sorginte asiatică va adopta însă şi elemente ale culturii locale, vasele din morminte reproducând forme  cunoscute din repertoriul ceramic transilvănean, între care ceştile tronconice cu toartă supraînălţată, strachinile cu buza invazată sau vasele mari bitronconice.

Cimitire scitice au fost descoperite în numeroase localităţi din judeţul Alba, la Aiud, Gâmbaş, Miraslău, Lopadea Nouă, Teiuş, Crăciunelu de Jos, Alba Iulia ş.a, ele fiind aşezate cu predilecţie pe terasele râurilor. Apariţia unor morminte de incineraţie in cadrul acestor cimitire, cum este cazul celui de la Blandiana, fenomen care câştigă în amploare pe parcursul secolului V î. Chr., semnifică, în opinia unor specialişti, asimilarea treptată a enclavei scitice de către populaţia locală. Cimitirul de incineraţie de la Uioara de Sus ar putea ilustra tocmai încheierea acestui proces, el fiind datat spre mijlocul secolului V. î. Chr.

De altfel tot mai multe descoperiri încep să pună în evidenţă existenţa în Transilvania a unui orizont cu ceramică canelată post-Basarabi, care ilustrează tocmai evoluţia fondului local, tracic sau traco-ilir, de-a lungul perioadei scitice. Pe teritoriul judeţului Alba acestui orizont îi aparţin descoperirile de la Uioara de Jos şi Sântimbru, eventual şi unele materiale de la Vinţu de Jos.

Datele existente la ora actuală sunt însă insuficiente pentru a putea înţelege exact cauzele care au dus la dispariţia grupului scitic ca factor de putere din zona transilvăneană. Prezenţa la Ocna Mureş a unui coif de factură greco-illiră databil în cea de-a doua jumătate a secolului V î. Chr. ar putea semnifica noi aporturi etno-culturale dinspre sud-vest, remarcate de altfel şi în repertoriul ceramic al unor descoperiri recente din zona Someşului Mic.

Horia Ciugudean