Supplex Libellus Valachorum

Începutul secolului al XIX-lea, găseşte tânăra burghezie românească din Transilvania într-un continuu proces de frământări, conştientă fiind de însemnătatea drepturilor politice ale poporului român şi că este îndreptăţită să ocupe un alt loc în viaţa economică şi politică a ţării.

Frământările ei au fost concretizate în memorii care sunt trimise guvernului transilvănean, Curţii de la Viena, lucrări colective sau individuale. Toate acestea au fost sintetizate într-un cuprinzător memoriu cunoscut sub numele de ,,Supplex Libellus Valachorum”

Supplex Libellus Valachorum, cum a rămas în istorie memoriul din 1791, este cel mai important act politic al românilor din Transilvania în cursul secolului al XVIII-lea.

Supplex-ul era o lucrare colectivă a intelectualităţii româneşti şi a fost redactată, între alţii, de Samuel Micu, Ioan Molnar Piuariu, Ioan Budai-Deleanu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai.

El sintetiza programul politic al naţiunii române:

• poporul român să fie repus în drepturile sale de care a fost despuiat, datorită vitregiilor vremurilor, alături de celelalte naţiuni recepte: maghiarii, saşii şi secuii,
• să fie revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedrepte numirile odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, ca cele de „toleraţi”, ”admişi”, sau ”nesocotiţi între stări”;
• întregul cler, unit şi neunit, nobilimea şi oamenii de rând să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi categoriile respective ale celorlalte naţiuni;
• în dietă, în comitate, în scaune şi districte şi oraşe, naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei;
• unităţile administrative cu majoritate românească să aibă numire românească;
• celelalte să poarte nume mixte, ori să-şi păstreze numele după râuri şi cetăţi;
• toţi locuitorii fără deosebire de neam şi religie, să se bucure, potrivit stării şi condiţiei lor sociale de aceleaşi drepturi şi să poarte, potrivit stării lor economice aceleaşi sarcini;
• să se acorde românilor dreptul de a se întruni într-o adunare ,,naţională”, unde să se aleagă deputaţi care să-i reprezinte oriunde va fi nevoie.

Memoriul a fost înaintat noului împărat Leopold al II-lea de către cei doi episcopi români, ortodox şi unit, Gherasim Adamovici din Sibiu şi Ioan Bob din Blaj. În mai 1791, împăratul îl trimite dietei de la Cluj, care cuprinsă de ,,consternare şi indignare”, îl respinge.

Un nou memoriu a fost întocmit, în martie 1792, pe care tot cei doi episcopi l-au prezentat Curţii de la Viena. Cel de-al doilea Supplex susţinea revendicările celui dintâi. El cerea reprezentarea proporţională a naţiunii române în viaţa publică şi cerea încă o dată adunare naţională. Împăratul promite că pe viitor se va ţine cont de cererile românilor, dar cu aceste promisiuni vagi şi lipsite de conţinut, se pune capăt acestei acţiuni.

Evenimentele din prima jumătate a secolului al XIX-lea demonstrează că în rândul maselor ţărăneşti de pe meleagurile Albei, starea de spirit revoluţionară se menţine activă.

În fruntea luptei se situează din nou locuitorii din Munţii Apuseni care îşi încep acţiunile pe calea petiţiilor.

În anii 1810 şi 1812 locuitorii a trei sate de pe domeniul de mijloc al Zlatnei, înmânează împăratului Francisc I două petiţii prin care cereau recunoaşterea revendicărilor lor, rămase fără rezultat.

Seria petiţiilor continuă şi în anul 1817, locuitorii din Abrud-sat, Bucium şi Cărpiniş au trimis regelui două cereri în care se plângeau împotriva prestaţiilor şi dărilor exagerate, cereri rămase fără rezultat.

Situaţia moţilor din Munţii Apuseni devenise chiar mai grea decât înaintea răscoalei din 1784.

Iată cum descrie memorandistul Rubin Patiţia, într-un manuscris aflat la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia şi intitulat ,,Persecuţiile muntenilor după suprimarea revoluţiei lui Horea”, situaţia din Munţii Apuseni:

,,După ce Fiscul cameral îi pusese pre munteni la obligament de robote şi pusese pentru răscumpărare de la aceea: taxe pentru cei cu boi 5 fl. şi 12 cr., iară pe cei fără de boi 2 fl. şi 36 cr.-muntenii plătind această taxă de răscumpărare, cu tot dreptul se socoteau scutiţi de alte slujbe. Dar oficialii fiscului nu s-au ţinut de acest rescript, ci conduşi de pisma lor contra Românilor munteni pentru esenţiunile şi libertatea lor, dar mai ales şi din râvna nesăbuită de a-şi câştiga merite la mai marii lor prin nedreapta înmulţire a venitelor fiscuseşti, sperând prin aceste asupriri a potea înainta în dregătorii şi în plăţi mai grase, nu lăsau nici un privilegiu nefolosit spre a îngreuna pre bieţii iobagi fiscuseşti cu nouă povară şi cu slujbe şi robote nemaiauzite şi nemaipomenite.

Aşa nu după multă vreme după revoluţia Horei, începură a-i sili să facă stîngeni de lemne pre seama schimbătoarei de aur din Abrud şi a oficialilor camerali de acolo şi aşa pre sama cahurilor din Ofenbaia (Baia de Arieş) şi Zlagna, în ducerea de scînduri la magazine şi la transportarea vinurilor fiscuseşti la toate pivniţele erariale. Dar şi mai mult a fost că îi îndatorau a duce stângeni de lemne şi pre seama preoţilor catholici din Roşia şi Abrud şi la şcolile catholice de acolo. Căratul acesta, des impus oamenilor, făcut de dînşii cu carăle şi vitele lor îi ruinau şi sărăciau.”

În această stare de spirit, în octombrie 1819, se răscoală minerii din Bucium-Poieni şi Cărpiniş, iar în 1820, documentele vremii vorbesc despre o grevă a muncitorilor de  la topitoriile de Zlatna.

După puternicele mişcări sociale din primele două decenii ale secolului al XIX-lea, a urmat o perioadă de acalmie, de care a profitat Curtea de la Viena pentru a-şi consolida dominaţia economică şi politică.

Aceste mişcări se vor relua la începutul deceniului cinci al secolului al XIX-lea. Respingerea şi amânarea rezolvării revendicărilor a contribuit la crearea unei stări de spirit revoluţionare în rândul populaţiei din comitatul Alba de Jos, pregătind-o astfel pentru o participare activă la evenimentele din anii revoluţionari 1848-1849.

Dorin Giurgiu - Istoria Județului Alba