Cetatea dacica de la Piatra Craivii

La aproximativ 20 de Km nord de Alba Iulia, în partea de nord – vest a satului Craiva, com. Cricău se înalţă o impunătoare stâncă (atitudinea maximă 1083m) care domină prin poziţia ei o bună parte din valea Mureşului, străjuind ca un veritabil punct de observaţie atât zona de confluenţă a Târnavelor şi a râului Sebeş cât şi intrarea spre bogata regiune auriferă a Munţilor Apuseni pe văile Bucerzii, Craivei, Cricăului, aflate în vecinătate.

Masivul stâncos este cunoscut cu denumirea de PIATRA sau CETATEA CRAIVII, el oferind bune condiţii de habitat încă din zorii preistoriei. Locul a atras atenţia de la mijlocul secolului a XIX când se spune că un cioban a găsit, cu totul întâmplător, la poalele stâncii, mai multe unelte şi arme de fier care văzute de specialişti de la Muzeul  din Aiud, au fost încadrate printre descoperirile  de epocă Latene (a doua vârstă a fierului) din aceste părţi transilvănene, deci aparţinând dacilor  (după mai mulţi ani, ele au fost identificate în patrimoniul Muzeului aiudean, fiind atribuite inventarului unui mormânt de luptător dac ). Mai târziu, în acelaşi loc s-au aflat şi două monede macedonene – tetradrahme emise de regele Macedoniei, Filip al II- lea, din păcate dispărute.

Periegeze arheologice întreprinse de Profesorul Ion Berciu, în anii 1933, 1936, 1957 au întărit convingerea ca locul îndeplinea condiţii ideale pentru edificarea unei fortificaţii cu rol defensiv important. Primele cercetări arheologice s-au desfăşurat în vara anului 1960 când pe platoul din vârful stâncii, au apărut ruinele castrului feudal – CASTRUM KECHKES (Castrul Caprei) – menţionat documentar din 1272. Surpriza a fost şi mai mare în momentul în care în zidul de incintă al fortificaţiei medievale s-au observat câteva blocuri paralelipipedice din piatră, prevăzute cu cunoscutele şanţuri numite ,,babe sau cozi de rândunică″ tipice blocurilor ce intrau în alcătuirea zidurilor  şi a turnurilor – locuinţă din cetăţile dacice.

Aceleaşi blocuri fasonate din piatră ecarisată s-au observat la câteva temelii - locuinţe ale unor oameni din satele înconjurătoare. (Bucerdea, Craiva) în vreme ce altele au fost încastrate în zidul biserici romanice, din secolul al XIII- lea  de la Cricău.  În timpul investigaţilor preliminare asemenea ,,blocuri cu babe″ s-au găsit dispersat , la poalele masivului stâncos (dislocate de fapt) în punctele la Plopi, Râtul Pălesc, Făget, Vârful Bănuţului etc.  Descoperirea în acelaşi an 1960 a câtorva fragmente ceramice  specifice epoci bronzului şi mai ales dacice au venit să dovedească clar că locuirea la Craiva a început cu mult timp înaintea edificării pomenitului castru regal din veacul al XIII- lea care a suprapus şi aici, ca şi în alte locuri, aşezări mai vechi.

Am urmat în mod firesc alte campanii arheologice eşalonate în anii 1961 -1970, apoi verificări stratigrafice în anul 1985, cercetările fiind reluate în 2005, investigaţii ce au adus un plus de informaţi la ceea ce se ştia despre sit. Fiecare campanie de investigaţii sistematice a confirmat întru totul primele supoziţii, în final descoperindu-se aici cea mai importantă staţiune dacică de pe teritoriul Judeţului Alba.

Prin bogăţia şi varietatea vestigiilor sale situl arheologic identificat şi cercetat la Piatra Craivii, a avut un triplu aspect şi anume acela de aşezare civilă, apoi de cetate în adevăratul sens al termenului, prima descoperită in dreapta Mureşului şi în fine de centru spiritual al dacilor din regiunea sud –vestică a podişului transilvănean. Anterior nivelului de locuire specific epocii dacice încadrat cronologic în intervalul cuprins între cea de a două jumătate a secolului II î. Chr. şi până la cucerirea romană, s-au surprins urme de locuire preistorică, aparţinând purtătorilor culturilor Coţofeni (tranziţia de la neolitic la epoca bronzului), atribuite unor aşezări sezoniere de păstori şi crescători de vite.

Habitatul dacic a cunoscut pentru început o fază tipic aşezărilor sedentare, civile, prin amenajarea pe pantele din jurul stâncii a unui număr de 11 terase (6 pe versantul estic, două în partea nordică şi  trei în colţul sud – vestic). Acestea, sprijinite de ziduri groase din bolovani de piatră, au în general o formă semicirculară alungită cu dimensiuni variabile cuprinse între 20 x 8 m până la 200 x 115m. Cercetarea acestor terase antropice a permis recuperarea unui impresionant inventar arheologic care a analizat în detaliu relevă câteva din ocupaţiile tradiţionale ale comunităţi dacice locale.(aceleaşi de fapt pe întregul areal locuit de daco - geţi).

Practicarea agriculturi, ilustrată de uneltele agricole din fier (sape, seceri, coase, cuţite) şi descoperirea unei cantităţii apreciabile de cereale carbonizate (analizate din punct de vedere palinologic ) întocmai ca la Sarmizegetusa Regia (capitala regatului Dacia) sau Căpâlna (despre care vom vorbi la timpul potrivit) se împletea cu creşterea vitelor și oilor, etc.

Aşezarea geografică favorabilă, în vecinătatea unor bogate păşuni a permis apariţia în zona limitrofă a unor aşezări sezoniere de păstori şi crescători de animale, cum  o indică resturile osteologice apărute în timpul cercetătorilor de teren. Descoperirea unor vase întregi sau întregibile şi a nenumărate fragmente ceramice confirmă printre ocupaţii şi olăritul, ce cuprinde forme, tipuri şi variante ale unor vase executate pe loc, cu mâna sau cu roata olarului.

Fără să intrăm în amănunte e bine să enumerăm printre ele ceşti tronconice, vase borcan decorate cu butonii şi brâu alveolar, elegantele cupe, fructiere, castroane, sau vase pictate cu motive geometrice ,reprezentând în baza analogiilor cu produse similare întâlnite în cetăţile şi aşezările contemporane din Munţii Orăştiei, Moldova, Banat, Câmpia Munteniei cea mai fină ceramică creată de artizanii geto – daci numai în faza clasică a civilizaţie lor materiale adică pe parcursul secolelor I î. Chr – I d. Chr. Tot din lut se poate aminti greutăţile pentru războiul de ţesut şi fusaiolele  ce fac dovada unor preocupări casnice, legate de prelucrarea textilelor.

Descoperirea pe una din terase a unei vetre de foc utilizată pentru topirea sau, mai degrabă, pentru reîncălzirea minereului de fier, precum şi a unui ,,calup din fier″ asemănător cu aşa numitele turte apărute în punctul ,, Căprăreaţa″ din apropierea  Grădiştii de Munte  (Jud. Hunedoara) confirmă prezenţa unei atelier de făurărie în care s-au confecţionat topoare, cleşti, dălţi, foarfeci, balamale, cuie, piroane, chiar arme.

Un fapt ce trebuie menţionat ar fi acela că mulţimea şi varietatea uneltelor din fier, grupate, la rândul lor, în jurul unor meserii de bază (dulgheria în primul rând), depăşeşte pe aceea a uneltelor similare apărute în aşezările şi fortificaţiile din exteriorul arcului carpatic, ilustrând o veritabilă civilizaţie a fierului la dacii intracarpatici în cazul de faţă a celor ce s-au aşezat la Craiva. Descoperirea obiectelor de port şi a podoabelor de fier, bronz, argint, ( fibule, agrafe, pandantive, paftale de centură, inele – verigi) şi a unor ustensile miniaturale ( ciocane, nicovale, tipare) adăuga la atelierele de fierărie şi oficinele unor artizani specializaţi în prelucrarea bijuteriilor.

În sfârşit, schimburile cu caracter comercial apar reflectate în apariţia unor monede (mai ales denari republicani romani, eşalonaţi cronologic între anii 168 – 46 î. Chr. şi o monedă din vremea lui Augustus, anul 7 î. Chr.), dar și de existenţa unor produse de import (din ceramică şi bronz) care certifică relaţiile dintre daci şi lumea clasică din jur, elenistică şi romană, ilustrând deschiderea societăţii daco-getice spre influenţele  venite din exteriorul  fruntariilor sale şi mai ales interferenţele dintre populaţiile ce locuiau în această parte  a lumii antice. Cele câteva piese de import (fragmente de statuete şi un ataş de vas cu reprezentare a Gorgonei, lanţuri ornamentale toate din bronz ori mărgele din pastă sticloasă)  datând din sec. II. î. Chr. – I d. Chr. conferă Pietrii Craivei şi rolul unui important vad comercial  - emporium – din zona Munţilor Apuseni şi a Văii Mureşului, acestea cu atât mai mult cu cât în vecinătate s-au depistat alte aşezări cu caracter rural despre care vom pomeni în alt segment al acestui capitol.

Nivelul atins de viaţa economică, ilustrat de mărturiile rezultate în urma săpăturilor sistematice (toate păstrate în patrimoniul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia) va permite aşezării după un început mai modest în secolul II î. Chr. să ajungă treptat în următoarele două veacuri, la postura unui veritabil polis = dava sau oppidum al unei uniuni tribale semnalată în  aceste părţi ale Daciei preromane.

Identificarea pe trei din terasele din jurul masivului stâncos a unor tamburi (plinte) de formă circulară sau pătrată ce intră în componenţa aliniamentelor sanctuarelor dacice constituie o dovadă ca alături de caracterul oppidan, aşezarea s-a dezvoltat şi ca centru religios, spiritual în cadrul religiei politeiste geto-dacice cu al său caracter urano - solar. Dacă primul indiciu al existenţei locurilor de cult a apărut pe o mică terasă de sub vârful Bănuţului (sanctuar confirmat de investigaţiile recente, încă inedite ) urmele acestora au fost evidenţiate pe terasa V de pe versantul estic al stânci. Terasa care a oferit cele mai bogate materiale de inventar arheologic din întreg complexul, mai păstra  la capătul ei nordic 7 tamburi (plinte) reprezentând tot atâtea şiruri (aliniamente) distanţate la 1 m unul faţă de altul. Alţi tamburi izolaţi au ieşit la iveală pe întreaga suprafaţă (31,5 x 11,5m ) ocupată de acest prim sanctuar patrulater care, date fiind desele distrugeri şi mai ales, datorită utilizări pietrei  în alte scopuri nu poate fi precizat în detaliu. Între şirurile de tamburi s-au găsit  câteva gropi rituale cu resturi de inventar arheologic, cereale şi oase animaliere.

Mult mai bine conservat era cel de al doilea sanctuar patrulater degajat în totalitate plasat pe terasa convenţională numită ,,balcon″ din partea nord –vestică a stâncii (dimensiunile terasei 80 x 10 m). Singurul aliniament intact cuprindea 10 tamburi ceea ce duce la ideea că sanctuarul avea în total 40 tamburi, peste care sau aşezat coloane de lemn. Intrarea se făcea printr-o poartă puţin arcuită. Construcţia de cult era delimitată într-o parte de peretele stâncii, în vreme ce pe poarta opusă privea înspre Valea Bucerzii. Aici s-a amenajat un zid tăiat în stânca naturală aşa încât locul dă impresia unui balcon suspendat, de unde şi denumirea lui. În interiorul sanctuarului cu precădere între primul aliniament de tamburi şi peretele oblic din stâncii s-au pus în evidenţă fragmente ceramice şi unelte de fier dacice, dar şi ceramică preistorică ( Coţofeni, Wietenberg, Otomani) dovedindu-se o dată mai mult, urme de locuire ale terasei cu mult timp în înaintea plasării sanctuarului, distrus de un puternic incendiu (poate în timpul războaielor daco – romane).

Analogii cu construcţii similare întâlnite în incinta sacră de la Grădiştea Muncelului în cetăţile de la Costeşti, Piatra Roşie, Căpâlna (de care vom vorbi) Bâtca Doamnei (Neamţ) ilustrează pe lângă o concepţie arhitectonică unitară aşa cum am mai afirmat, politeismul religiei  daco – getice şi rolul pe care preoţi dacii l-au avut în cadrul elitelor ,, celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci″ . Cu timpul Piatra Craivii va trece într-o altă ipostază, mult mai importantă, aceea de fortificaţie din piatră fiind, cum bine se precizează la începuturile investigaţilor cu caracter sistematic, prima cetate dacică descoperită în dreapta Mureşului, într-o regiune cu bogate resurse ale solului şi subsolului ce vor atrage atenţia autorităţilor Romei imperiale.

Aşa cum am menţionat deja, pe câteva dintre terasele de pe pantele masivului, cât şi în componenţa incintei fortificaţiei medievale crăivene, sau înregistrat mai multe  blocuri din piatră fasonată prevăzute cu jgheaburi numite ,,babe″ sau ,,coadă de rândunică″ tăiate în vederea introduceri unor stâlpi din lemn ce legau transversal şi longitudinal blocurile din zidurile dacice (murus dacicus) Atelierul de fasonare al blocurilor s-a identificat pe aşa numita Coastă a Vălaelor din sud –vestul stânci (terasa VII) unde a apărut o îngrămădire de blocuri în curs de fasonare şi un strat de 0,25m grosime de pulbere calcaroasă provenind de la cioplirea pietrei brute. Se pare ca locul de extragere al pietrei, cariera propriu zisă, se găsea la o distanţă de aproximativ 6-7 km între localităţile Craiva şi Cricău, la locul ,,Cubelcărie″ de unde odată piatră extrasă se transporta în atelierul de cioplire.

Excelentele condiţii naturale oferite de impunătorul masiv stâncos ai căror versanţi de vest, nord şi est erau practic inaccesibili de permis dacilor să-şi construiască cetatea pe platoul de pe culme, amenajat artificial prin nivelare. Se confirmă şi aici expresia istoricului latin Florus ,,Daci Montibus inhaerent″ (daci trăiesc agăţaţi de munţi) legaţă de predilecţia dacilor de a-şi dura, cetăţile pe culmile unor dealuri. Revenind să spunem că în jurul cetăţii feudale s-a precizat incita dacică, de formă patrulateră (67 x36 m) cu o suprafaţă de mai bine de 2400m (pătraţi). Zidul de incintă a avut iniţial grosimea de aproximativ 3 m.  Blocurile  din alcătuirea sa  fiind aşezate (eventual primul nivel al asizelor) pe un pat rezultat din nivelarea solului pietros. Distrus în cea mai mare măsură din cauza alunecărilor de teren, traiectul său a putut fi urmărit doar pe mici distanţe. În colţurile de nord - vest şi nord sau găsit in situ (nederanjate) blocuri înşirate pe o lungime de 7 şi 13 m. În partea de sud curtina a fost suprapusă de incinta medievală din secolul XIII, în vreme ce pe latura estică datorită pantei foarte abrupte fortificarea artificială era suplinită de una naturală. Blocurile fasonate şi urmele celor scoase, surprinse pe laturile de nord şi nord – vest alcătuiau paramentul interior al zidului dacic. 

Ca si la celelalte fortificaţii contemporane, spaţiul dintre cele două paramente ale zidurilor  (la Craiva paramentul exterior, expus vederi nu s-a păstrat, fiind alunecat) prinse cu grinzi de lemn, dispuse transversal şi longitudinal, era umplut cu bucăţii de piatră şi pământ lemn bătucit. Tehnica de construcţie a zidului, în linii generale identic cu ceea a cetăţilor şi turnurilor – locuinţe cunoscute (Costeşti, Băniţa  - Hunedoara, Tilişca, Sibiu, Căpâlna – Alba ) prezintă în cazul Pietrei Craivei o particularitate, un unicat în arhitectura militară a dacilor. Din loc în  loc la distanţa de 1,5 m. corespunzătoare a trei lungimi dintr-o asiză orizontală (0,54 x 0, 32 x 0, 36) urma câte un stâlp vertical din piatră (1,20 x 0, 28 x 0,36) înfipt în patul săpat în stânca naturală. Având în vedere configuraţia abruptă a terenului. Se dădea astfel zidului o mai mare stabilitate şi rezistenţă preîntâmpinându-se alunecările de teren.

Particularitatea zidului de la Craiva îşi găseşte analogii în lumea elenistică şi mai ales celtică de unde sunt cunoscute piese de import dovedind, o mai repetăm odată, existenţa unor legături cu populaţiile din jurul regatului dac. Influenţele externe exercitate asupra arhitecturii dacilor ca de altfel şi în alte compartimente ale civilizaţiei  sunt bine precizate, preluarea de către dacii de la Craiva  a unei tehnice  insolite (în Dacia) în realizarea zidului de apărare constituindu-se într-un exemplu dintre cele mai elocvente.

Situată pe cea mai înaltă cotă a masivului stâncos acropola de la Piatra Craivii oferea un excelent post de observaţie cu largă perspectivă asupra văilor şi aşezărilor apropiate sau mai îndepărtate de Mureş. Arieş, Târnave ori Valea Sebeşului. Prin poziţia favorabilă, fortificaţia de faţă, ridicată probabil după domnia regelui Burebista, către sfârşitul secolului I î. Chr. şi începutul veacului următor poate fi socotită ca un important obiectiv, cu rol strategic bine definit  în cadrul general al sistemului defensiv al regatului dac .

Gândindu-ne la conducătorii unor fortificaţii dacice din sud –vestul Transilvaniei, Tilişca, Băniţa, Căpâlna sau de dincolo de arcul carpatic, opinăm ca cetatea, aşezarea de pe terase şi construcţiile  de cult (sanctuarele) a aparţinut unui conducător local, poate chiar şeful uniunii tribale atestate de sursele literare antice pe aceste locuri.

Coroborarea descoperirilor de natură arheologică cu adevărat, puţinele mărturii literare antice, greceşti şi latine, ajunse până la noi au făcut cunoscute numele unor triburi dacice, precum şi cel al aşezărilor şi a cetăţilor mai importante.

Tribul sau uniunea tribală de la Piatra Craivii apare menţionat într-un asemenea izvor documentar. În manuscrisele marelui poet latin P. Ovidius Naso, exilat (relegat) pe malurile Pontului Euxin la Tomis (Constanţa) s-a păstrat o poezie intitulată CONSOLATIO AD LIVIAM  (Mângâiere pentru Livia) aparţinând unui autor anonim de la începutul secolului I d. Chr. În câteva din cele 474 versuri autorul face referire la prinţii romani Tiberius şi Drusus victorioşi în mai multe campanii militare cu care s-a confruntat în diverse rânduri Imperiul roman în ultimele decenii ale veacului I î Chr.  Două din versurile poemului, viu comentate de filologi şi istorici, aduc o informaţie preţioasă în privinţa locuitorilor de la Craiva:  

Danuviusque rapax et Dacius orbe remoto Appulus (huic hosti perbreve Pontus iter). În traducere: Dunărea cea violentă şi îndepărtatul Appulus dacic (un duşman nu prea îndepărtat de Pontul Euxin).

Toţii care s-au ocupat de acest pasaj au fost în unanimitate de acord că el semnalează tribul sau uniunea tribală a dacilor appuli a căror centru cu aşezarea şi fortificaţia corespunde cu descoperirile de la Piatra Craivii.  Versurile confirmă realitatea istorică a atacurile appulilor alături de alte seminţii barbare  din anul 15 sau 13 î. Chr. îndreptate asupra teritoriului dintre Dunăre şi Mare campanii militare ce au provocat, în repetate  rânduri, panică  atât la Gurile Dunării, cât şi în provincia Moesia, din sudul fluviului Istros–Donaris.

Incursiunile dacice se orientează ulterior spre vest, la hotare şi pe teritoriul Pannoniei. Drept răspuns la aceste provocări, romani iniţiază o expediţie punitivă condusă de generalul  Marcus Vinicius, ale căror efective pornind în urma atacatorilor pătrund în Dacia şi înaintează până pe Valea Mureşului. Dacă ţinem seama de informaţiile geografului grec STRABON, romani îşi făceau aprovizionarea pe râul Marisos (Mureş) ceea ce ne face să gândim că tocmai acum urmare  a pericolului iminent, încep să se pună temeliile  cetăţii de la Craiva prin nivelarea platoului superior şi fortificarea acestuia cu ineditul zid de incintă.

Cetatea va deveni, mai ales în a doua jumătate a secolului I d. Chr. un important bastion de apărare a acestor zone a regatului dac, când a fost înglobată în sistemul general defensiv al Daciei preromane. În mod fericit ştirea despre appuli este completată cu o altă sursă literară geografică mult mai edificatoare. În lucrarea Geographia redactată în a doua jumătatea a secolului II d .Chr de matematicianul şi astronomul Claudius Ptolemaeus din Alexandria Egipt ( 83 – 161) a utilizat itinerare mai vechi ale lui Marinos din Tyr. Aici există o listă a oraşelor din Dacia în vremea când ea nu fusese înglobată printre provinciile romane.  Pornind din nordul Daciei şi urmărind centrele întâlnite, celebrul autor  alexandrin menţiona la 49°15׳ longitudine şi 46°41׳ latitudine localitatea Απογλον (APULON), în transcriere latină Apulum.

Am comparat coordonatele geografice antice cu cele actuale ale municipiului Alba Iulia (23°26׳ 13׳׳ longitudine estică; 43°4׳17″ latitudine nordică, se observă, în pofida unor erori de calcul  (inerente) ale lui Ptolemeu, că datele pentru latitudine sunt relativ apropiate. Totul duce spre concluzia că descoperirile de la Piatra Craivei corespund datelor geografice pentru centrul oppidan Apulon. Toponimul polis-ului a fost preluat de la numele appulilor menţionaţi în Consolaţio ad Liviam. Rădăcina apol/apel aparţine grupului indoeuropean de cuvinte însumând tărie, putere aşa încât apelativul appuli are drept corespondent apelativul cei puternici sau cei viteji.

Încă există discuţii privind sfârşitul aşezări şi cetăţii dacice de aici, unii autori atribuindu-l evenimentelor ce au urmat primului război dintre Decebal şi Traian (101-102 d. Chr) în vreme ce alţi îl pun în legătură cu a doua confruntare, dintre cei doi protagonişti (105 -106 d. Chr. ).

Dar oricare ar fi adevărul trebuie menţionat faptul că în înaintarea lor spre regiunea auriferă a Munţilor Apuseni (pe care cetatea dacică crăiveană o apăra) cu proverbialele ei bogăţii care au constituit cel puţin în antichitate) o atracţie pentru urmaşi lui Romulus şi Remus, armatele imperiale incendiază, distrug şi transformă în ruine toate aşezările şi fortificaţiile  întâlnite în cale.

La Craiva, deasupra zidurilor apulilor, peste un mileniu autorităţile feudale îşi vor ridica castrul ,,Caprei″ despre care există numeroasei referiri în literatura şi arheologia perioadei evului mediu.

Vasile Moga