Publicat in

28 noiembrie 2014

Comentarii

0 Comentarii

Localizare pe hartă

Vezi pe harta mare

Civilizaţia Celtică (cca. 400 – 150 î. Chr.)

Prin plasticitatea reprezentărilor dar și prin modul original de combinare a elementelor, vasul de la Blandiana se constituie într-un veritabil unicat al artei celtice din Europa centrală şi sud-estică.

Transilvania este colonizată de grupurile celtice către mijlocul secolului IV î. Chr., în cadrul migraţiei triburilor celtice spre estul continentului, consemnată în izvoarele istorice. Cu ocazia expediţiei întreprinse de Alexandru cel Mare în anul 335 î. Chr. împotriva tribalilor sunt menţionaţi solii celţilor din zona Mării Adriatice, iar după anul 300 î. Chr. au loc primele incursiuni spre Grecia. Unii cercetători înclină să-i identifice pe senoni între triburile care au intrat în Transilvania, piesele celtice timpurii permiţând  corelaţii evidente atât cu zona alpină, cât şi cu Transdanubia.

 

Pe cursul mijlociu al Mureşului, care traversează şi teritoriul judeţului Alba, au fost descoperite atât aşezări cât şi necropole atribuite perioadei celtice. Zona Aiudului grupează două cimitire, cunoscute mai ales prin descoperiri accidentale făcute la începutul secolului XX, la care se adaugă cimitirul de la Blandiana, devenit faimos în arheologia europeană datorită vasului cu torţi antropomorfe descoperit aici şi un al patrulea cimitir, rămas deocamdată inedit, aflat la Noşlac.

 

Aşezările aparţinând perioadei celtice de pe teritoriul judeţului au început să fie cunoscute mai ales în ultimele decenii, când locuinţe de tip bordei au fost cercetate la Şeuşa, Lancrăm şi Vinţu de Jos. Alte aşezări sunt semnalate şi în zona Aiudului, în două puncte diferite, care sunt probabil contemporane cu cimitirele deja menţionate.

Descoperirile funerare au oferit posibilitatea cunoaşterii armamentului ofensiv şi defensiv utilizat de războinicii celţi în spaţiul transilvănean, el fiind asemănător celui cunoscut în restul Europei. 

 

Trebuie totuşi menţionat că anumite piese de echipament militar par să fi fost rezervate doar elitelor, aici întrând în primul rând coifurile, dintre care două au fost descoperite pe teritoriul judeţului nostru, la Aiud şi Silivaş. Probabil acelaşi lucru este valabil şi pentru cămăşile de zale şi mai ales pentru cnemide, în schimb scuturile erau utilizate deopotrivă de căpetenii şi luptătorii de rând. Cunoscutele spade celtice erau comune tuturor războinicilor, la fel ca şi lăncile din fier, ele fiind printre armele cele mai frecvent descoperite în morminte.

 

Prezenţa unor butoni acoperiţi cu foiţă de aur pe teaca spadei descoperite la Aiud, pe care sunt gravaţi şi doi dragoni afrontaţi, reprezintă un alt mod de diferenţiere a ierarhiei militare în societatea celtică. Piesele de harnaşament, cum sunt zăbalele şi psaliile găsite în cimitirele de la Aiud, atestă existenţa luptătorilor ecveştri, aparţinând probabil aceleiaşi elite militare.

 

Cecetările arheologice recente din zona Munţilor Apuseni au relevat existenţa unor exploatări aurifere datate în sec. III-II prin metoda radiocarbon. Este vorba despre fragmente de lemn descoperite în minele de la Roşia Montană, care ar putea aparţine unor lucrări miniere din perioada celtică. Să mai adăugăm la aceasta şi apariţia unor tetradrahme de tip Filip al II-lea în arealul Munţilor Metaliferi (Zlatna, Bucium), care se datează la sfârşitul secolului IV -  începutul secolului III î. Chr. Faptul nu ar fi cu nimic surprinzător, exploatarea aurului de către triburile celtice fiind atestată atât de sursele literare antice, cum ar fi Geografia lui Strabon, cât şi de rezultatele cercetărilor arheologice de pe teritoriul actual al Franţei, Galia de odinioară.

 

Unul dintre cele mai valoroase exemplare ale olăriei celtice din întreaga Europă a fost descoperit accidental în anul 1984 pe teritoriul judeţului Alba, la Blandiana. Este vorba despre un vas cu două torţi antropomorfe, care poate fi încadrat din punct de vedere tipologic în categoria recipientelor “kantharoi” danubiene, specifice civilizaţiei celtice răsăritene. La origine “kantharos” (gr. κάνθαρος) este o categorie caracteristică ceramicii greceşti, ea incluzând vase adânci pentru băutul vinului, prevăzute cu două torţi înalte. Forma apare probabil din sec.VIII î.Chr., fiind deja comună la nivelul sec. IV. î. Chr. Ea apare deseori ca un atribut al zeului Dionysos, a cărui creaţie ar fi fost, conform tradiţiilor legendare. Cupa zeului era întotdeauna plină, ea neputând fi niciodată golită, nici măcar de legendarul erou Hercule.

 

Originea reprezentărilor antropomorfe de pe vasele “kantharoi” din aria celtică trebuie căutată în reprezentările similare existente pe vasele de metal din lumea grecească şi etruscă. Un element care individualizează vasul de la Blandiana faţă de toate celelalte exemplare cunoscute de “kantharoi” danubiene îl constituie caracterul “bifrons” al figurilor, care trimite în mod direct la reprezentările de tip Ianus, zeul cu două feţe din mitologia vechii Europe. Acesta era considerat de autorii antici greci şi romani drept un zeu exclusiv al Romei, în realitate zeul cu două feţe apare în mod repetat deja în arta vechiului Babilon.

 

Capete cu două feţe ale unor zei înrudiţi cu Hermes au fost descoperite şi în Grecia, sugerând probabil o divinitate compozită. În aria civilizaţiei celtice reprezentări ale unor zeităţi cu două feţe sunt cunoscute în sanctuarul de la Roquepertuse (Franţa), măştile “bifrons” fiind deasemenea frecvent reprezentate pe mărgelele din sticlă răspândite în Bazinul Carpatic.

 

În mitologia romană Ianus este un zeu al începuturilor şi tranziţiei, deci şi al porţilor şi trecerilor, un zeu care priveşte simultan spre viitor şi trecut. Asemenea semnificaţii pot fi regăsite şi în cazul vasului de la Blandiana, care avea fără îndoială un rol special, fiind un vas în care se ţinea probabil o băutură alcoolică (mied, bere sau chiar vin), consumarea acesteia putând induce o stare de transă, propice trecerii spre o altă stare sau chiar spre o altă lume, cea a zeilor şi strămoşilor, în cadrul ceremoniilor funerare.

 

Un alt element care se cuvine remarcat este prezenţa colanelor la gâtul ambelor personaje, atât masculin cât şi feminin, de pe vasul de la Blandiana, acesta fiind un element distinctiv al elitei celtice, dar şi al zeilor. Colanul sau torquesul este prezent la gâtul zeiţei de pe cazanul de argint de la Gundestrup din nordul Europei, dar şi al zeiţei figurate pe trei dintre falerele dacice din argint de la Lupu. Poziţia caracteristică a braţelor personajului femenin de la Blandiana se regăseşte în numeroase reprezentări ale zeiţei Aphrodita (sau Venus), postura respectivă fiind cunoscută în iconografia antică drept “Venus pudica”.

 

Prin plasticitatea reprezentărilor şi mai ales prin modul original de combinare a unor elemente care apar disparat pe vasele “kantharoi” din zona danubiană, vasul de la Blandiana se constituie într-un veritabil unicat al artei celtice din Europa centrală şi sud-estică.

 

Sfârşitul civilizaţiei celtice în bazinul mijlociu al Mureşului a fost plasat de cercetători spre mijlocul secolului II î. Chr., prezenţa ceramicii bastarnice în aşezarea de la Şeuşa, în asociere cu ceramică celtică, indicând că prima jumătate a acestui secol este încă dominată de manifestări celtice.

 

Afirmarea politico-militară a dacilor intracarpatici, reflectată probabil în informaţia privind acea “incrementa dacorum per Rubobostem regem”, consemnată de istoricul Pompeius Trogus, duce la eliminarea celţilor ca factor de putere din evoluţia spaţiului transilvănean. Elemente de tradiţie celtică continuă să fie însă sesizabile şi în prima jumătate a secolului I î. Chr., după cum o dovedesc unele piese descoperite în mormântului princiar de la Cugir.

Horia Ciugudean

Copyright © 2014 www.turismalba.ro