Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba

Publicat in

22 octombrie 2014

Comentarii

0 Comentarii

Localizare pe hartă

Vezi pe harta mare

Neoliticul şi Eneoliticul (cca. 6200-2700 î. Chr.)

Geneza culturii Petreşti se datorează unei migraţii sudice care pătrunde prin Banat în centrul Transilvaniei.

Marea majoritate a specialiştilor acceptă în prezent faptul că fenomenul apariţiei civilizaţiilor agrare timpurii în sud-estul Europei a fost consecinţa unor influenţe directe venite dinspre zona Orientului Apropiat. Aceste influenţe au fost vehiculate de comunităţi neolitice sud-balcanice, care au migrat spre aria nord-dunăreană în cea de-a doua jumătate a mileniului VII î. Chr., conform datelor radiocarbon disponibile în prezent. Fenomenul s-a petrecut într-un mediu profund modificat de schimbările climatice de la începutul periodei Holocenului. Tundra arctică a fost înlocuită cu o vegetaţie variată şi mult mai abundentă, asemănătoare celei actuale, care a oferit cadrul favorabil dezvoltării unei faune bogate, sursă de hrană uşor accesibilă comunităţilor umane. Studiul oaselor de animale găsite în aşezări a dovedit că vânarea animalelor sălbatice va rămâne o importantă sursă complementară de alimentaţie în anumite zone geografice sau / şi medii culturale, până la finalul perioadei neolitice. Deasemenea merită subliniat faptul că producţia de hrană a fost caracterizată prin tehnologii bazate exclusiv pe forţa umană, animalele fiind utilizate la nivelul neoliticului ca sursă de carne şi nu pentru muncă sau transport. Zona actuală a României era ocupată de grupuri epipaleolitice de vânători-culegători, care au preluat treptat de la noii veniţi o serie de inovaţii tehnologice şi în final, un mod de viaţă sedentar, bazat pe creşterea animalelor şi cultivarea plantelor.

 

Cultura Starčevo-Criş. O bună parte a teritoriul actual al României a fost integrat în aria acestei culturi neolitice de sorginte balcanică, spaţiul judeţului Alba fiind una dintre zonele care au furnizat descoperiri importante privitoare la începuturile sale. În special cercetările arheologice efectuate în ultimele două decenii la Limba şi la Şeuşa au relevat existenţa celui mai timpuriu orizont aparţinând culturii Criş, atestat doar în puţine puncte de pe teritoriul Transilvaniei şi Olteniei. Alte aşezări din fazele mai evoluate ale culturii au fost identificate la Galda de Jos Ghirbom, Geoagiu de Sus, Straja, Blandiana sau Sebeş, ele fiind amplasate în general pe terasele din  apropierea unor cursuri de apă şi mai rar în zonele de deal.

 

Comunităţile Criş depindeau într-o proporţie considerabilă de hrana pe care o produceau şi mai puţin de cea colectată direct din natură, cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor, în special a bovinelor, furnizând proteinele necesare alimentaţiei şi devenind un suport al creşterii demografice. Pleava rezultată din procesul recoltării cerealelor era utilizată ca degresant în pasta de lut din care erau modelate vasele, chiar şi după arderea acestora rămânând vizibile amprentele de graminee. În cea mai timpurie fază din evoluţia culturii Criş este prezentă o ceramică pictată de foarte bună calitate, cu suprafaţa acoperită de un slip roşu lustruit, pe care sunt pictate buline sau linii în reţea cu alb. Această specie ceramică se regăseşte în Grecia în orizontul neolitic timpuriu Proto-Sesklo, ceea ce dovedeşte sensul de deplasare dinspre sud spre nord a comunităţilor neolitice timpurii. Şi obsidiana din care sunt cioplite o parte a uneltelor, este tot de origine sudică, mediteraneană, acest tip de rocă vulcanică nefiind disponibil în spaţiul transilvănean. Tot din cadrul utilajului litic fac parte topoarele masive şlefuite, care facilitează defrişarea unor suprafeţe tot mai extinse, necesare unei agriculturi în care lipsa plugului determina secătuirea rapidă a fertilităţii stratului superficial de sol supus cultivării.

 

Sfârşitul culturii Starčevo-Criş este un fenomen complex, în care rolul jucat de noi grupuri de populaţie intrate în aria transilvăneană nu poate fi neglijat, el reflectându-se şi în aşezarea descoperită la Pănade, unde sunt prezente influenţe ale culturii ceramicii lineare din zona Europei centrale. Uniformitatea civilizaţiei care caracterizase neoliticul timpuriu se sparge, grupuri culturale diferite evoluând în diverse zone ale Transilvaniei pe parcursul neoliticului mijlociu, respectiv în mileniul V î. Chr. Cultura Vinča, răspândită pe spaţii considerabile din zona balcanică, ocupă sud-vestul Transilvaniei venind dinspre Banat, ea fiind rezultatul unui nou val sudic, ale cărui rădăcini pot fi urmărite până în aria egeo-anatoliană.

 

Noile cercetări de la Limba au modificat considerabil tabloul apariţiei sale pe teritoriul judeţului Alba, care trebuie plasată mai devreme decât s-a crezut iniţial şi anume deja la nivelul fazei Vinča A, adică înaintea anului 5000 î. Chr. Aşezările acestei culturi, tributare cursului mijlociu al Mureşului şi principalilor săi afluenţi, sunt locuite perioade îndelungate de timp, acumulările rezultate prin suprapunerea complexelor de locuire depăşind uneori 2 m. Aşezări cu o viaţă mai lungă sau mai scurtă s-au descoperit la Alba Iulia-Lumea Nouă, Sântimbru, Tărtăria, Balomir sau Vurpăr. Caracteristică pentru ceramica culturii Vinča este suprafaţa puternic lustruită şi decorul cu pliseuri sau caneluri, cercetătorii considerând că aspectul exterior al vaselor imită recipiente din metal, fabricate la cea vreme în zona Anatoliei. De altfel la acest palier cronologic apar şi în Transilvania piese din cupru, care ar putea fi confecţionate din cupru nativ, colectat în zona zăcămintelor metalifere din Munţii Apuseni.

 

Pe fondul contactelor cu grupuri central-transilvănene care utilizează o ceramică pictată bicrom (roşu pe fond alb-gălbui) sau tricrom (negru sau maroniu-închis, roşu şi fond alb-gălbui), numită iniţial ceramica de tip Lumea Nouă, la finalul fazei Vinča B are loc naşterea grupului Turdaş. Acesta se dezvoltă în bazinul mijlociu al Mureşului,  la începutul perioadei eneolitice (cca. 4500-2700/2500 î. Chr.), utilizând o ceramică decorată cu benzi de linii umplute cu puncte, caneluri de tradiţie vinciană dar şi ceramică pictată cu bitum, ceea ce indică contacte cu zona nord-transilvăneană.

 

Cea mai celebră aşezare aparţinând grupului Turdaş se află pe teritoriul judeţului Alba la Tărtăria şi ea a devenit un punct de referinţă pentru preistoria europeană datorită celor trei tăbliţe de lut cu semne pictografice descoperite aici în anul 1961.

 

Ele prezintă asemănări surprinzătoare cu tăbliţele utilizate în zona Mesopotamiei de civilizaţiile proto-sumerienă şi proto-elamită, dar ideea unui contact direct între cele două arii de civilizaţie nu poate fi susţinută datorită decalajului cronologic, tăbliţele de la Tărtăria fiind mai vechi cu aproape 1000 de ani. Sistemele de scriere linear-geometrice din arii geografice şi culturale diferite pot conţine unele elemente comune, fără ca acestea să însemne însă şi legături genetice. Având în vedere prezenţa semnelor şi pe alte obiecte din ceramică descoperite în aria grupului Turdaş, este foarte probabilă încercarea de introducere a unui sistem de scriere propriu, pe care unii cercetători îl văd extins chiar la o zonă geografică mai largă, numindu-l “scrierea danubiană”. Un asemenea demers presupune şi apariţia unei structuri sociale puternic ierarhizate, gravitând în jurul unui centru ceremonial de prestigiu aflat în zona Mureşului mijlociu, situl de la Turdaş fiind cel mai bun candidat în acest sens, mai ales după recenta descoperire a unui vast sistem defensiv în jurul aşezării propriu-zise. Evoluţia comunităţilor turdăşene spre un sistem productiv cu o redistribuire centralizată a surplusului a fost însă întreruptă de noi mişcări de populaţii în a doua jumătate a mileniului V î. Chr., care duc la naşterea civilizaţiei Petreşti, celebră pentru ceramica sa pictată.

 

Geneza culturii Petreşti se datorează unei migraţii sudice care pătrunde prin Banat în centrul Transilvaniei, ea fiind ilustrată prin descoperirile grupului Foeni, acestea suprapunându-se fondului local de factură Turdaş. Una dintre descoperirile care ilustrează puternicele influenţe sudice ajunse până în bazinul mijlociu al Mureşului este şi amfora descoperită la Alba Iulia-Lumea Nouă, un import din mediul Dimini-Otzaki din nordul Greciei.

 

Forma este preluată în repertoriul culturii Petreşti, după cum o dovedeşte amfora descoperită într-o groapă rituală de la Uioara de Jos. Aşezările culturii Petreşti sunt bine reprezentate pe teritoriul judeţului Alba, unde se află de altfel şi staţiunea eponimă, aşezată pe o terasă a râului Sebeş. Aşa cum au arătat săpăturile de la Ghirbom, Pianu de Jos, Daia Română, Mihalţ şi mai recent, Răhău, existau case cu platforme din lemn lipite cu lut, ridicate pe piloni sau pe suporţi din piatră, pereţii fiind din împletituri de nuiele, acoperite cu lut. Dimensiunile locuinţelor variază de la 3 x 4 m. până la 10 x 7 m., dar nu există date privind modul lor de dispunere în cadrul aşezărilor, acestea ocupând suprafeţe mari, de câteva hectare. Descoperirile de la Ampoiţa sunt singurele cunoscute deocamdată din zona montană a judeţului Alba, ele putând marca prezenţa unui grup implicat în colectarea resurselor metalifere, atât aurul cât şi cuprul fiind prelucrate şi tranzacţionate de comunităţile petreştene. În acestă perioadă sunt turnate topoare masive de cupru, dintre care mai multe exemplare au fost descoperite şi pe teritoriul judeţului Alba, la Vălişoara, Cetatea de Baltă, Meşcreac, Lopadea Veche etc., ele cunoscând mai multe variante tipologice (topoare-ciocan, topoare-târnăcop) până spre mijlocul mileniului IV î. Chr., când asemenea obiecte nu mai sunt fabricate.

 

Ceramica pictată constituie elementul definitoriu al culturii Petreşti, pe baza ei fiind definite în mare măsură şi fazele evolutive ale acestei culturi, într-un mod asemănător procedându-se de altfel şi în cazul culturii Cucuteni din Moldova. Se practica pictura înainte de arderea vaselor, ceea ce asigura o calitate superioară a decorului, acesta fiind atât bicrom cât şi tricrom. La început repertoriul ornamental este dominat de motivele geometrice unghiulare, cărora li se vor adăuga ulterior şi cele spiralice, iar în faza finală şi pictura cu grafit. Dacă naşterea culturii Petreşti poate fi situată spre mijlocul mileniului V î. Chr., sfârşitul său are loc spre finalul aceluiaşi mileniu, fiind în bună măsură determinat de pătrunderea unor grupuri de păstori dinspre zona stepelor nord-pontice. Aceste deplasări de populaţii au loc şi în contextul unor importante modificări de mediu în arealul Bazinului Carpatic, unde climatul de tip atlantic este înlocuit cu unul subboreal, mai rece şi umed, acesta favorizând creşterea animalelor în cadrul strategiilor de subzistenţă.

 

Grupul Decea Mureşului şi-a primit denumirea după localitatea cu acelaşi nume din judeţul Alba, aici fiind cercetat la începutul secolului XX un cimitir cu scheletele presărate cu ocru roşu, obicei întâlnit frecvent la populaţiile eneolitice din nordul Mării Negre.

 

De altfel, măciucile din piatră cu patru lobi, depuse ca ofrande în morminte, sunt identice cu cele descoperite în necropola de la Mariupol, din stepa nord-pontică. Tot pe teritoriul judeţului Alba a mai fost găsită o asemenea măciucă la Şard, iar recent a fost cercetată şi o aşezare la Şeuşa-Gorgan, care  a fost atribuită unei comunităţi de tip Decea Mureşului.

 

Mai vechile descoperiri de la Aiud şi probabil un mormânt de la Meşcreac se înscriu în acelaşi orizont cultural, care nu poate fi însă pus exclusiv pe seama elementelor stepice, în cadrul ceramicii fiind vizibilă participarea unor elemente locale (Petreşti şi Tiszapolgár). Pictura este însă abandonată complet ca tehnică decorativă, ceea ce marchează o ruptură clară faţă de manifestările culturale aparţinând perioadei anterioare.

 

Tot grupuri de păstori nomazi de origine răsăriteană au vehiculat spre zona Transilvaniei şi sceptrul zoomorf lucrat din diorit, găsit în mod accidental la Vinţu de Jos, asemenea sceptre fiind răspândite din stepele nord-pontice până în valea Dunării. Ele reprezintă obiecte de prestigiu, care aparţineau unor personaje cu un statut special în ierarhia socială, conferit de atributele lor militare sau religioase.

 

Din punct de vedere cronologic, manifestările de tip Decea Mureşului pot fi plasate spre sfârşitul mileniului V î. Chr., după cum indică datele radiocarbon. Ele sunt parţial contemporane cu pătrunderea dinspre vest pe valea Mureşului a comunităţilor Bodrogkeresztúr, a căror ceramică a fost descoperită accidental şi în câteva situri de pe teritoriul judeţului Alba, la Sebeş şi Ampoiţa. Prezenţa acestei noi culturi, dar mai ales cea a grupului Herculane-Cheile Turzii-Hunyadihalom, care-i succede parţial, este vizibil determinată de zonele metalifere ale Munţilor Apuseni. Pe valea Ampoiului, unde nu este cunoscută nici o descoperire aparţinând neoliticului timpuriu sau mijlociu, sunt semnalate în schimb locuiri numeroase, dar de scurtă durată, desori în peşteri sau abriuri, ale unor comunităţi aparţinând grupului menţionat anterior. Asemenea situri au fost cercetate parţial la Ampoiţa, Lunca Ampoiţei sau Presaca Ampoiului.

 

Grupurile pătrunse pe văile râurilor din Apuseni colectau aurul aluvionar, pe care-l prelucrau deseori pe loc, aşa cum a dovedit-o descoperirea unui atelier într-o peşteră de la Cheile Turzii.

 

Din cupru continuă să fie confecţionate arme şi unelte, cum sunt topoarele-târnăcop, care ating uneori greutăţi de câteva kilograme, cum este cazul celor două exemplare recuperate recent în zona Sebeşului. Dar multe dintre produsele metalurgiei Eneoliticului transilvănean alimentează, pe calea schimburilor, comunităţi din întreg Bazinul Carpatic, al căror apetit crescut pentru obiecte de aramă sau aur, deseori depuse şi în morminte, va contribui în cele din urmă la epuizarea zonelor uşor accesibile ale zăcămintelor metalifere.

 

La mijlocul mileniului IV î. Chr. se înregistrează un evident declin al metalurgiei cuprului, care domină întreaga perioadă a eneoliticului final (cca. 3500-2700 î. Chr.). Cultura Coţofeni este principala manifestare care domină această etapă a preistoriei transilvănene, apariţia sa fiind plasată curând după mijlocul mileniului IV î. Chr. Pentru această cultură s-a observat o pronunţată tendinţă de mobilitate, reflectată prin numărul mare de locuiri sezoniere, socotindu-se că ea ar fi creaţia unor grupuri de păstori seminomazi. Una dintre puţinele analize arheozoologice care vizează comunităţile Coţofeni a fost făcută în cazul unui sit cercetat pe teritoriul judeţului Alba şi anume la Poiana Ampoiului–Piatra Corbului. Aici s-a constatat că animalele domestice reprezintă 93,6% din totalul fragmentelor de oase găsite, pe când cele sălbatice reprezintă doar 6,4% din materialul osos. În cadrul animalelor domestice, oile şi caprele se află pe primul loc, reprezentate printr-un procent de 57% din totalul resturilor osoase, porcinele fiind pe locul secund, cu un procent de 30% din numărul fragmentelor de oase, egal cu cel al bovinelor. Masiva reprezentare a ovicaprinelor diferenţiază comunităţile Coţofeni de majoritatea culturilor neo-eneolitice din România. Se ştie că ovicaprinele sunt bine reprezentate în general în comunităţile care practică o strategie de subzistenţă bazată pe păstoritul trashumant. Totodată, analiza privind repartiţia materialului pe regiuni corporale în aşezarea de la Poiana Ampoiului a relevat numărul surprinzător de redus al coastelor şi vertebrelor, ceea ce ar putea indica faptul că ciozvârte de carne afumată sau uscată erau duse şi consumate în afara aşezării. Aceste părţi ar fi putut fi distribuite ca hrană tocmai păstorilor în perioada deplasării lor cu turmele, datele arheozoologice venind astfel să sprijine ideea că păstoritul transhumant era o parte importantă a strategiei de subzistenţă în cadrul culturii Coţofeni.

 

Distribuţia aşezărilor Coţofeni pe teritoriul judeţului Alba o urmează pe cea cunoscută în întreaga arie de răspândire a acestei culturi. Astfel sunt frecvente locuirile pe terasele ce mărginesc cursurile de apă, aşa cum sunt cele de la Vinţu de Jos, Tărtăria, Petreşti, Pianul de Jos, Miceşti etc., specifice mai ales primelor două etape din evoluţia culturii. Aşezările pe forme de relief înalte constituie cel mai răspândit tip de aşezare în etapa târzie, ele incluzând fie caracteristicile "aşezări de înălţime cu terase", cum sunt cele de la Măgura Căpudului şi Câlnic, fie pe simple boturi de deal, precum la Blandiana, Sebeş – Râpa Roşie, Răchita etc. Din această grupă fac parte deasemenea aşezările amplasate pe masive calcaroase, frecvente în zona Munţilor Trascăului, la Ampoiţa, Poiana Ampoiului, Meteş, Cetea, Ţelna, Piatra Craivii etc. Frecventă este şi folosirea peşterilor, cum sunt cele din Cheile Aiudului, Cheile Ampoiţei sau Presaca Ampoiului. Locuinţele sunt de obicei mai modeste în etapele timpurii din evoluţia culturii, incluzând colibe cu suprastructură din nuiele, de mici dimensiuni, sau bordeie, precum cele cercetate la Vinţu de Jos, Unirea, Uioara de Jos, Miceşti sau Limba. În etapa clasică şi târzie de dezvoltare sunt atestate locuinţe de suprafaţă mai spaţioase, cu pereţii din lemn şi chirpici, la Câlnic fiind dezvelite case propriu-zise, de formă dreptunghiulară, cu latura lungă de 6-8 m. şi cea scurtă de 4-6 m., împărţite în două încăperi, cu vetre şi  cuptoare.

 

Comunităţile Coţofeni continuă să folosescă pe scară largă uneltele din piatră, care sunt confecţionate în majoritate din materia primă disponibilă în zona de subzistenţă, în aşezările de la Poiana Ampoiului şi Meteş fiind constatată nu doar existenţa unor ateliere, dar şi exploatarea unor depozite locale de silex de calitate inferioară. Metalurgia cuprului începe să se revigoreze mai ales în etapele evoluate ale culturii, în majoritatea aşezărilor situate pe valea Ampoiului fiind descoperite piese mărunte de aramă, cum ar fi mici pumnale sau cuţite, brăţări, margele sau ace.

 

Un tip de podoabă de metal larg utilizat de membrii comunităţilor Coţofeni este pandantivul în formă de ochelari, care apare reprezentat şi pe vase din ceramică, cum sunt cele descoperite la Sebeş, Răchita sau Ampoiţa, el fiind probabil un obiect de prestigiu, purtat doar de unii membri ai comunităţii. Ceramica culturii Coţofeni cuprinde unele forme şi ornamente care o individualizează faţă de culturile învecinate, între acestea numărându-se ceştile specifice cu fund rotund, gura oblică şi toartă supraînălţată sau motivele geometrice realizate în tehnica specifică a împunsăturilor succesive.

 

Probe de cărbune recoltate din aşezarea de la Poiana Ampoiului şi datate prin metoda C14 indică anii 2800/2700 î. Chr. ca perioadă de încheiere a acestei culturi şi totodată ca final al perioadei eneolitice.

 

Horia Ciugudean

 

Copyright © 2014 www.turismalba.ro